Iată o listă de 5 credințe periculoase, care sunt niște idei moderne, acceptate de masele de oameni, însă care au în ele otrava păcatului.

Credințele periculoase sunt eclectice și gâdilă urechile

Asupra acestor idei periculoase, Apostolul Pavel îi atrage atenția lui Timotei:

Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învățătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute și își vor da învățători după poftele lor.
(2 Timotei 4:3)

Oamenilor nu le place să le spui că au nevoie de Dumnezeu și că pornirile inimilor lor sunt rele. Pe lângă faptul că gâdilă firea pământească, se mai poate observa că aceste credințe au un caracter eclectic. Adică autorii lor pun laolaltă părți din anumite adevăruri, însă fac abstracție de ceea ce implică aceste adevăruri, deoarece asta ar însemna că se exclud între ele.

ECLÉCTIC, -Ă I. adj. referitor la eclectism, care dă dovadă de eclectism, care promovează eclectismul; care alege din diferite sisteme părerile cele mai convenabile; care îmbină elemente diverse din diferite școli, genuri etc. II. s. f. alegere și îmbinare după diverse criterii a unor idei, concepții etc. eterogene sau chiar opuse. III. s. m. f. adept al eclectismului filozofic. (< fr. éclectique, gr. eklektikos)

Cu alte cuvinte, eclectismul e ca un amestec de slănină cu struguri și unt de arahide, toate stropite cu lapte. Toate sunt bune separat, dar nu merg bine împreună. Cel care îți servește astfel de idei este precum un farmacist care îți recomandă să iei împreună ibuprofen cu aspirină. E o combinație periculoasă, care te poate trimite la Urgențe.

Modernitatea oferă o multitudine de astfel de idei care, aparent, sunt bune, dar care pot duce la moartea spirituală a creștinului. Acestea, întotdeauna, îl exlud pe Dumnezeu și gâdilă firea pământească (natura umană).

Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuințarea lor și sunt întemeiate pe porunci și învățături omenești, au, în adevăr, o înfățișare de înțelepciune într-o închinare voită, o smerenie și asprime față de trup, dar nu sunt de niciun preț împotriva gâdilării firii pământești.
(Coloseni 2:22-23)

1. „Crede în tine”

Una dintre credințele periculoase este bazată pe ideea de a crede în tine însuți. Și oare cum să crezi în tine însuți? În capacitatea ta de a face binele? În bunătatea propriilor tale intenții? În propria ta moralitate? În faptul că planurile tale vor duce mereu într-un loc bun? Înșirând aceste întrebări, devine tot mai limpede că e o iluzie să crezi în tine însuți. Biblia spune că inima omului nu este bună.

Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ și că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.
(Geneza 6:5)

Nu e bine să crezi în tine însuți deoarece omului nu îi vine în mod natural să se lase păgubit, doar pentru a-și ține o promisiune (Psalm 15:4). Omul nu e dispus să sufere pentru adevăr, de aceea slujbele cele mai bine plătite sunt pentru cei dispuși să mintă.

Acesta este un mesaj greșit pentru oameni: să creadă în ei înșiși; până devin iubitori de sine. Crezând în sine însuși, omul se ia pe sine însuși unitate de măsură, nu ia Legea lui Dumnezeu (să iubești pe Domnul și pe aproapele tău) drept îndreptar.

Cine se încrede în inima lui este un nebun.
(Proverbe 28:26)

Iar dacă este cineva care înțelege să creadă în sine pentru a avea încredere în sine, și acel lucru este greșit. Așa cum o propune modernitatea, încrederea în sine nu e decât o altă formă de trufie. Alungarea fricii se face numai prin responsabilizare după Legea lui Dumnezeu, nu prin încredere în sine. Se face folosind altruist abilitățile date de Dumnezeu, pentru a nu lăsa un duh de frică să se strecoare:

De aceea îți aduc aminte să înflăcărezi darul lui Dumnezeu […]. Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste și de chibzuință.
(2 Timotei 1:7)

Așadar, în Dumnezeu trebuie să crezi, nu în tine. Istoria stă mărturie că intențiile omului nu sunt bune, mai ales când dă de greu.

2. „Crede în dragoste”

E greu de disecat acest crez greșit, mai ales că în Biblie e scris că Dumnezeu e dragoste (1 Ioan 4:8). De ce ar fi greșit să crezi în dragoste?

Însă trebuie să ne întrebăm: cu ce scop să crezi în dragoste. Oare această credință în dragoste este una care vrea să îl excludă pe Hristos din viața creștinului, ca și cum ar putea fi mântuit prin fapte, nu prin credință? (Vezi AICI articol despre mântuirea prin credință)

Și este, oare, dragostea de care vorbește modernitatea, cea de care vorbește și Biblia?

Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul.
(1 Corinteni 13:4-7)

Desigur că nu e una și aceași dragoste. Dragostea de care se vorbește în modernitate înseamnă sex. Dragostea de care se vorbește în modernitate înseamnă altruism care umflă vanitatea omului, acte caritabile pentru a fi văzut de alții sau a avea o părere mai bună despre tine însuți. Dragostea de care vorbește omul modern e un parteneriat pe termen scurt, din care se caută câștig material sau emoțional rapid (doza de adorare). Această „dragoste” se bucură de nelegiuire, plănuiește răul, nu e pregătită să sufere și se laudă mereu, pizmuind autenticitatea dragostei care are aceste calități.

3. „Crede în artă”

Se vorbește tot mai mult despre rolul terapeutic al artei, că prin procesul artistic omul se poate vindeca spiritual. Arta mizează pe catharsis, dar Sfânta Scriptură vorbește despre iertarea păcatelor. Artistul dorește să înlocuiască iertarea primită prin sacrificiul Domnului Iisus Hrisos cu catharsisul creat de propria sa operă. Asta e miza.

CÁTHARSIS s. n. 1. Purificare a spiritului cu ajutorul artei prin participare intensă la fenomenul artistic. 2. (În psihanaliză) Efect terapeutic obținut prin descărcarea unei trăiri refulate.

Să nu îi mai ceară iertare lui Dumnezeu și semenilor împotriva cărora a făcut anumite fapte rele, omul a învățat să se ierte singur, să se autoierte. Iar artistul propune o poveste care duce la sentimentul că nu ești singurul care a comis acel păcat. Însă Legea lui Dumnezeu spune că nu contează câți au comis acel păcat, cu toții se îndreaptă spre focul Gheenei dacă nu primesc iertarea divină.

Există un singur fel de artă care îi place lui Dumnezeu. Este vorba de arta pe care El o cere, cum a fost împodobirea Cortului Întâlnirii, mai apoi a Templului lui Solomon. În acest caz, Însuși Dumnezeu intervine și îi dă meșteșug artistului:

Domnul a vorbit lui Moise și a zis: „Să știi că am ales pe Bețaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminția lui Iuda. L-am umplut cu Duhul lui Dumnezeu, i-am dat un duh de înțelepciune, pricepere și știință pentru tot felul de lucrări, i-am dat putere să născocească tot felul de lucrări meșteșugite, să lucreze în aur, în argint și în aramă, să sape în pietre și să le lege, să lucreze în lemn și să facă tot felul de lucrări.”
(Exod 31:1-5)

În concluzie, dacă arta nu este pentru lauda lui Dumnezeu, este pentru glorificarea omului. Însă și arta care e spre lauda lui Dumnezeu, trebuie să fie biblică. Nu poți zice că îl lauzi pe Dumnezeu umblând gol pe stradă. Dumenzeu le-a făcut oamenilor haine, să le poarte (Geneza 3:21).

Cât despre traume, Sfânta Scriptură ne învață să trăim o viață în rugăciune:

Și aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuși îngrijește de voi.
(1 Petru 5:7)

4. „Cunoaște-te pe tine însuți”

Nu există nimic mai narcisist decât preocuparea de a te cunoaște pe tine însuți. Unii chiar spun că sunt preocupați de autocunoaștere pentru a-L sluji mai bine pe Dumnezeu…

Preocuparea creștinului trebuie să fie de a-L cunoaște pe Dumnezeu, nu propria persoană. Pentru că Dumnezeu, prin Sfintele Scripturi, îi spune limpede omului ce este: omul este un păcătos și este lipsit de slava lui Dumnezeu (Romani 3:23). Doar la Înviere creștinul va fi îmbrăcat în slavă. Până atunci, drum lung și cale îngustă.

Așadar, dacă Biblia spune clar cine suntem fiecare dintre noi, că suntem păcătoși, nu are niciun rost să ne cunoaștem pe noi înșine. Ba încă, Biblia ne dă poruncă să fim preocupați să îl cunoaștem pe Dumnezeu:

Așa vorbește Domnul: Înțeleptul să nu se laude cu înțelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăția lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere și că Mă cunoaște.
(Ieremia 9:23-24)

Priceperea Sfintelor Scripturi și cunoașterea Domnului, acestea trebuie să fie preocupările creștinului, nu autocunoașterea. Cel care se laudă, să se laude că îl cunoaște pe Domnul, știind astfel cum se va îndura de el și cum aplică dreptatea în judecățile Sale contra celor răi.

5. „Există un singur Dumnezeu”

Ce ar putea fi greșit în asta din moment ce chiar Sfânta Scriptură o spune în Deuteronom 7:9? Când oamenii afirmă „este un singur Dumnezeu” ei o scot din contextul biblic. Se spune asta pentru a nu supăra nici pe musulman, nici pe buddhist. Este un singur Dumnezeu, dar acel Dumnezeu nu e în același timp Allah și Brahma, ci este numai Tatăl Domnului Iisus Hristos.

De îndată ce a fost botezat, Iisus a ieșit din apă. Și, în clipa aceea, cerurile s-au deschis și a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborându-Se în chip de porumbel și venind peste El. Și din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.”
(Matei 3:16, 17)

Există un singur Dumnezeu, dar e o Trinitate. Iar când vorbim de Trinitate, de Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, imediat Dumnezeul creștinilor nu este același cu dumnezeul musulmanilor. De aceea, când oamenii afirmă „este un singur Dumnezeu” ei scot asta din contextul biblic: ei nu se referă la Sfânta Treime și nu se referă la jertfa de la Golgota.

Iisus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.
(Ioan 14:6)

Rugați-vă lui Dumnezeu pentru discernământ, ca astfel de idei rele să nu vă pară bune!

Dacă ți s-a părut folositor materialul, DISTRIBUIE-L!